Un praf alb se cerne printre genele mele asemenea zaharului pudra cernut de o gospodina pe placinta de mere aburinda.
Acelasi praf alb care nu ma lasa sa dorm acum si care se plimba zglobiu afara facandu’si loc pana si in cel mai stramt loc cu putinta.
Din spatele genelor,eliberati din balonul rutinei,privesc un stol de porumbei albi care isi fac rondul de noapte linistiti,bucurandu’se de caldura care’i inconjoara,asemenea celei din pantecele mamelor lor.
Unul cate unul,fulgi in forme de pini de brad,stelute si turta dulce, se astern pe buzele mele inghetandu’mi’le pana la durere. Aceeasi durere care imi chinuie pielea, mi’o inroseste si o crapa in cele din urma ,lasand dupa ea santuri adanci in care se cuibaresc amintirile zilelor in care gleznele mele inotau cu zeci de bancuri de pesti.
Peste cochilia mea de lemn de nuc se aseaza nonsalanta o patura rece si moale. Oricat de respingatoare o gasesc,ea are cele mei sincere ganduri. Are menirea de a ma proteja pana la primavara si de a’mi oferi confortul spartan pana atunci.
Forta cu care a venit imi tranteste usile prin casa, imi face sa sara sigurantele si sa intimideze caloriferele care fac fata cu greu.
Este sinistra si intepatoare,cu ochi de sticla si maini de fier care imi mangaie chipul cu greutatea unei pene.
Privirea imi este fixa. Sangele imi este lenes. Mintile imi sunt oprite. Mainile imi sunt ascunse in buzunare. Obrajii mi’au intepenit in forma unui zambet fortat si corpul imi este impietrit intr’o forma schimonosita.
Doar inima imi bate in ritmuri de dans copiate de la fluturii care’mi zboara acum ametitor prin stomac. Imi fac curaj si dau la o parte perdeaua colorata formata din sute de aripi cu termen de valabilitate redus si descopar oaza din care ei se hranesc. Descopar mii de linii albe,scurte,trasate cu cea mai mare dexteritate,intinse sub cerul albastru. Stau bine infipte acolo ca si cand cineva le’a crestat locul stiind ca nu vor intarzia sa apara,fiecare pe locul ei de parcare bine defint.
Las cortinele sa cada,una dupa alta, pentru ca nu le mai simt greutatea.
Las vantul sa bata,pentru ca nu’i mai simt taierea.
Las sunetele ascutite sa’mi sperie fluturii,pentru ca nu le mai aud de teama.
Las gheata sa ma modeleze, pentru ca nu’i mai simt raceala.
Las turturii sa ma’ntepe pentru ca stiu ca la usa umbrei mele,multe linii asteapta agitate sa’si faca loc pe masa sufletului meu si sa’si scrijeleasca numele cu ciobul.
