Ma voi exprima liber, legata la gura cu calusul cuvintelor multe facute ghem.
„Expansiunea unui cuvant mort intregeste nimicul.”
Nu bagam la inaintare clisee actoricesti gen „nu’mi gasesc identitatea”,”nu stiu cine sunt”, „…in schimb m’am regasit in rolul ultimului meu personaj interpretat, cu total profesionalism, de catre subsemnatul, care in linii mari era un viciat cu probleme psihice grave, dar avea in schimb o pasiune demna de lauda pentru ceaiul de musetel.”
Nu! Nu vom face asta! Nu vom folosi clisee! Pana si personajul,criminal in serie in numele musetelului, are scuza si originalitatea proprie:traumele copilariei. El mititelul nu are nicio vina. Pana si acum, la varsta inaintata la care se afla, isi mai suge degetul la cel mai fin iz de musetel.
Dar daca nu deschidem discutia prin a ne gasi scuze, ce rost mai are sa o deschidem? Ah…da! stiu! Ca sa fim noi cei ce atacam. Asta bineinteles in cazul in care vrem sa ne si asumam atacul si obuzele aruncate cu totul in tabara adversa, incarcate cu cuvinte mai grele decat patul pustii in mijlocul tamplei si mai dureroase decat atat.
De unde totusi atata munitie pentru un intreg razboi al umilintei si al sangerarii adversarului? Singurele resurse vizibile sunt frustrarile , preocuparile ridicarii propriei statui si poleirii ei cu aur. Sau nici macar atat! Nici macar aur! O pensula inmuiata in bronz, dat pana in cele mai mici falduri, face toti banii.
Din ochii proaspetei tale statui privind, lumea se vede altfel. Ai uitat totusi sa te gandesti la un aspect, sau mai multe dar nu la fel de importante.
Exista momente absolut naturale, din punct de vedere meteorologic, cand soarele nu’ti va mai praji palaria de pe crestet ci va fi inlocuit cu pete mici albe si reci care iti vor intra pana si sub pleoape ca sa nu te lase sa te odihnesti pe timp de iarna si care sa te faca sa regreti fiecare secunda pierduta pe caldura insuportabila de acum cateva luni.
La fel de naturale sunt si momentele in care umerii iti vor fi decorati cu porumbei si alte specii purtatoare de aripi, care, cu timpul de vor obisnui atat de mult cu tine si cu umerii tai de invidiat, incat iti vor arata toata admiratia lor venita din tot sufletul direct de pe partea opusa celei cu care iti mangaie aparatul auditiv.
Exista bineinteles si aspecte pozitive.
Lumea te va privi, de jos,cu admiratie , o data sau de 2 ori pe an. Tu, ii vei privi la randul tau scarbit de micimea lor, de sus, cu ochi de sticla, reci. Cu siguranta te vei simti mandru de faptul ca esti oarecum deaspura tuturor si ca toata suflarea stie cine esti si ca tronezi in mijlocului unui parc sau a unei piatete.
S’ar putea totusi sa’ti scape din ochi niste aspecte umane pe care nu prea ai cum sa le observi cu ochii tai sclipitori si sus pusi.
Ce nu stii tu este ca acolo, jos,unde mai arunci cate o privire pretioasa cu coada ochiului, se pregateste o adevarata rascoala impotriva ta. Te asteapta sfori care te vor trage de gat si ciocane care iti vor sparge rotulele si tamplele.
De pe margine, eu, am sa rad „GARGAMELICESTE” cand o sa’ti citesc teroarea si durerea din ochi.
Am sa ma tin cu mainile de burta, de ras, cand am sa’ti vad palaria invartindu’se spre fiare vechi.
Am sa ma tavalesc pe jos, de ras, cand am sa te vad in pozitie turnului din Pissa, cu bratele incrucisate, intepenit in hainele de metal dur care nu te lasa nici macar sa respiri aerul gloriei pierdute.
Am sa te privesc in ochi cand ai sa fi culcat la pamant pe’o parte si am sa’ti recit o poezie despre impacare de Nichita Stanescu ca sa nu imi porti pica pentru fapul ca inimii mele i’au crescut maini, aceleasi maini care aplauda acum furtunos acest tablou macabru al decaderii tale in uman, real si teluric.
Hmm…care a fost primul gest? Ah…stiu, m’ai luat de mana!
Te iau si eu acum de mana, iti tai un deget, gol pe dinauntru ca tot corpul tau de altfel, si’l duc cu mine acasa pentru a’mi aminti mereu ca lucrurile falnice si stralucitoare,din cauza carora te balbai si’ti sacrifici sute de ore, sunt lipsite total de continut si suflare…
